pitici pe creier.

totul incepe cu un nenorocit de vers in care parcă îți regăsești povestea vieții spusă prin cuvintele atent alese de altcineva.un nenorocit de vers care te leagă pentru totdeauna de un anume eveniment. de o anume persoană. efectul ăsta nasol de a te marca e singur punct negativ al muzicii. în rest e super faină gagica (eu mi-o imaginez așa, o gagică secsi). te ridică mereu daca ai nefericita ocazie de a cădea în butoiul cu melancolie.

de ce melancolie? pentru că amintiri. amintiri pe care din ce încerci să le îngropi mai adânc, ele tot ies la suprafață. amintiri nasoale. dar de o frumusețe inexplicabilă pentru tine. încerci să te minți că finalul ăla idiot a stricat tot. nu e așa. ce a fost frumos rămâne acolo, gravat adânc în memoria ta, dacă nu chiar în inima ta. în inima ta pe care ai antrenat-o militărește să se transforme într-un bloc de granit sau, știu eu, într-un mic mare iceberg…

și stai așa și te gândești: „ce căcat era în capul meu? chiar nu mi-am dat seama la ce o să se ajungă?„ nu, fraierică, nu aveai de unde să știi. ai trăit clipa. și știm foarte bine că nu ai ce regreta. poate doar finalul ăla de care vorbeam. dar în rest? în rest nimic. ăsta e și farmecul amintirilor. cu toate că până și selecția lor e subiectivă. poate unul vrea să își amintească părțile nasoale… poți să îl împiedici? nu. merită să încerci? nu. de ce? pentru că. de-aia. cred că până și încercarea de a da un răspuns plauzibil la întrearea asta îmi depășește puterea de a da orice explicație.

mă întorc la amintiri.. hai să zic de alea bune. nu de alta, dar sunt singurele care îmi plac. asta pentru că ar consuma prea multă energie și mult prea multă pace sufletească să mă concentreze pe alea rele. mda. amintirile astea frumoase trebuie neapărat să aibă un fundal muzical. neapărat. ca mai apoi, cand te lovește tâmpita asta de nostalgie, să îi dai un play cântecului ăla și să te teleportezi miraculos la locul unde a fost incrustată în vreo scoarță de copac, sau mai știu eu, pe vreun perete (sau mai mulți) undeva… poți să consideri amintirile astea refugiul tău. da. chiar așa. ți se pune pata pe vreo fază nașpa din timpul zilei, bang! te gândești la „mamă, ce bine era când…” da, frățica. era bine. nu mai e. cât o să te mai gândești? de fapt.. mănânc borș. nu te poate opri nimeni și nimic din a te gândi. până la urmă.. asta e tot ce ai. cu asta te alegi în viață. când o să fii un bătrân pe care toți tinerii o să îl urască o sa mai ai, așa, sclipiri ocazionale de memorie care vor începe neapărat cu „pe vremea mea…/când eram eu mai tânăr…”

mda.. treaba cu amintirile e frustrantă pentru mine. pentru că nenorocitele astea, o dată declanșate, îți răscolesc prin corason și te fac vulnerabil ca naiba. nu știu cum reușesc.serios. mă intrigă treaba asta. când o să aflu o să dau de știre lumii. pinky promise. până atunci.. până atunci rămân versurile. rămâne muzica.

Anunțuri
De oni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s